Funcţia climatică – constă în atenuarea şi reglarea excesivităţilor termice, hidrice şi eoliene ale factorilor climatici, precum şi în favorizarea şi regularizarea precipitaţiilor în cadrul diferitelor anotimpuri ale anului.
Funcţia hidrologică – constă în infiltrarea apei în sol şi diminuarea la maximum a scurgerii precipitaţiilor la suprafaţa solului. Unul dintre factorii esenţiali ai efectelor pădurii asupra ciclului hidric constă în optimizarea stării solului sub raportul porozităţii şi permeabilităţii în vederea infiltrării apei şi aprovizionării subterane continue a izvoarelor, cursurilor de apă şi plantelor terestre. Un sol forestier normal poate asigura infiltrarea unei ploi cu un volum de 146 l/mp, respectiv a unui volum de apă de 1.460 mc/ha. Conservarea şi ameliorarea acestei capacităţi de înmagazinare subterană a precipitaţiilor constituie una dintre funcţiile importante ale învelişului vegetal şi o cerinţă a asigurării apei. De aceea, legislaţia în ţările avansate prevede obligativitatea protejării pădurii în scopul asigurării debitelor de ape, conservării solului, apărării suprafeţelor agricole, protejării aşezărilor umane.
Funcţia antierozională – constă în absorbţia şocului picăturilor violente de ploaie la impactul cu componentele supraterestre ale pădurii şi evitarea perturbării solului. Spre deosebire de terenurile despădurite, într-o pădure formată, precipitaţiile sunt reţinute de coronament până în litieră. Se apreciază că în coronament se anulează peste 90% din şocul de impact al ploii, iar litiera restul de circa 10%. Rolul antierozional al pădurii constă şi în capacitatea componentelor subterestre ale pădurii (tulpini, rădăcini) de consolidare a solului, malurilor etc. Trebuie avut în vedere că biomasa foliară (care reprezintă circa 45% din bioproducţia pădurii), odată căzută la sol, formează litiera şi, prin descompunere, este transformată în humus. În decursul ciclului vital al pădurii, jumătate din bioproducţia acesteia reintră în circuitul natural ca autofertilizanţi. Pădurea are capacitate protectivă (hidrologică şi antierozională) şi de formare a litierei şi humusului, de consolidare a solului în profunzime.
Funcţia oxică – constă în capacitatea pădurii de producere a oxigenului. În procesul de formare a unei tone de masă lemnoasă, pădurea eliberează circa 1,3 tone oxigen şi consumă aproximativ 1,8 tone bioxid de carbon. Pădurea planetară are rolul de purificare a mediului ambiant, deoarece ea reprezintă o însemnată parte a fotosintezei. Prin fotosinteză pădurea realizează trei procese cu consecinţe economice şi ecologice – produce materie primă fără poluare şi fără consum de energie terestră, absoarbe bioxid de carbon şi diferite noxe din biosferă, emană oxigenul indispensabil vieţii animale şi umane. Eliberarea de oxigen este o funcţie a pădurii indispensabilă vieţii.
sursa pixabay.com
Funcţia antipoluantă – constă în capacitatea pădurii de a fixa substanţele poluante. Ea este un „filtru” biologic de o eficienţă considerabilă. Peste anumite limite ale poluării, pădurea devine vulnerabilă la poluare, fie direct prin perturbarea proceselor metabolice, fie indirect prin dezechilibre ecologice (moartea pădurii).
Funcţia antinivală – constă în capacitatea pădurii de a preveni declanşarea de avalanşe şi de a ne proteja de avalanşele care se produc.
Funcţia mediogenă – constă în proprietatea pădurii de a genera factori de mediu. Pădurea are rolul de a forma solul, îndeosebi humusul, stratul cel mai fertil al solului. Pădurea contribuie la formarea şi conservarea solului, la îmbogăţirea biogeosferei fertile indispensabile vieţii, influenţând favorabil factorii climatici.
Funcţia bioforă – constă în capacitatea pădurii de a purta şi asigura perpetuarea vieţii. Prin marea varietate a mediilor de viaţă, pădurea oferă o infinitate de habitate pentru diferitele forme şi asociaţii de viaţă. Pădurile din zonele tropicale şi temperate găzduiesc numeroase specii de plante şi animale.
Funcţia militar-strategică – constă în capacitatea pădurii de apărare a teritoriului.
Funcţia estetică – constă în producerea de peisaje ce înfrumuţesează viaţa. Ea este legată de conservarea şi amplificarea diversităţii formelor, structurilor, luminilor şi contrastelor, de armonie, proporţionalitate şi echilibru, adică de conservare şi ameliorare a peisajului şi transfigurarea perspectivelor, precum şi a calităţii estetice a pădurii.
Funcţia sanitar-igienică – constă în capacitatea pădurii de igienizare a aerului şi de exercitare a mijloacelor climatice şi terapeutice. Pădurea este un filtru antibacterian. Frunzele pădurii şi florile plantelor de pădure emană în atmosferă substanţe volatile antiseptice – fitoncidele – de ordinul a 5 kg zilnic/ha în cazul unei păduri de răşinoase, care distrug microorganismele patogene din atmosferă, inclusiv pe cele care generează boli grave, cum ar fi: febra tifoidă, difteria, tuberculoza ş.a. În pădure aerul este aproape pur. Pădurea este, totodată, un important factor de reglare şi conservare a fondului hidrologic curativ. Cea mai mare parte a izvoarelor minerale îşi datorează existenţa precipitaţiilor căzute în zonele împădurite, care, filtrându-se prin solul de pădure şi prin straturile geologice, se mineralizează şi reapar la suprafaţă sub formă de izvoare minerale şi curative.
Pădurea are funcţii terapeutice. Contactul omului cu zonele verzi, împădurite exercită o influenţă binefăcătoare asupra organismului, îndeosebi a funcţiilor fiziologice – frecvenţa pulsului, micşorarea tensiunii arteriale, temperatură etc. Ambianţa forestieră influenţează favorabil psihicul uman şi, implicit, întregul organism. Pădurea reprezintă „plămânii verzi” ai biosferei.
Funcţia antifonică – constă în capacitatea pădurii de atenuare a zgomotului. Efectele nocive ale zgomotului afectează o mare parte a populaţiei, mai ales în zonele urbane. Ele sunt directe şi indirecte (secundare). Zgomotul afectează auzul, duce la modificări electro-encefalografice, perturbă ritmul cardiac, circulaţia periferică, contractă organele interne, generează tulburări de somn etc. Prevenirea şi combaterea zgomotului sunt de mare importanţă pentru sănătatea omului şi calitatea vieţii. În această acţiune, vegetaţia forestieră are roluri majore.
Funcţia turistică şi recreativă – constă în capacitatea pădurii de deconectare, recreere, refacere şi stimulare a spiritului şi organismului uman. Omul doreşte şi vine în contact cu natura şi frumosul şi prin intermediul pădurii. În acest scop, se cer create categoriile de păduri cu caracter turistic şi de recreere: păduri parc (în apropierea sau în zona centerelor populate), păduri de agrement pentru sfârşit de săptămână, păduri de interes turistic şi sportiv (în special în zonele de deal şi munte) cu caracter de permanenţă.
Funcţia de protecţie – constă în apărarea obiectivelor construite (infrastructurale, industriale, civile) şi a aşezărilor umane. În zonele de câmpie, de exemplu, perdelele forestiere de protecţie sunt adevărate scuturi de apărare a căilor de transport, obiectivelor economice şi aşezărilor umane, în momente de manifestare a intemperiilor şi catastrofelor naturale (inundaţii, avalanşe, spulberări şi depuneri de zăpadă), precum şi de protecţie în perioadele când se modifică factorii climatici (temperaturi înalte).
Funcţia cinegetică – constă în oferirea de condiţii pentru apariţia, creşterea, înmulţirea şi vânarea animalelor şi păsărilor sălbatice.
Funcţia educativă, ştiinţifică şi de păstrare a monumentelor naturii – constă în capacitatea pădurii de a fi sursă de cercetare, cunoaştere şi dezvoltare a ştiinţei, mijloc de educaţie, cultură şi civilizaţie umană, factor de conservare a diversităţii peisagistice, ecologice şi biologice. Pe măsură ce creşte populaţia umană, iar economia şi societatea se dezvoltă, apar uneori procese de degradare a solului; tăierea neraţională a pădurilor generează tensiuni ecologice şi accelerează dispariţia multor specii de plante şi animale. Unele resurse ale naturii sunt supuse dispariţiei în timp. Impactul activităţilor umane care duc iraţional la dispariţia speciilor forestiere şi a animalelor contrastează cu rolul naturii de modelare a vieţii pe pământ. Pădurea concentrează o mare parte a formelor de viaţă. Conservarea acestora este condiţionată şi de acţiunile umane îndreptate spre protejarea şi conservarea pădurii. Conservarea pădurii conduce la păstrarea diversităţii ecologice şi peisagistice arhetipale, rezultat al unui proces multimilenar de evoluţie, adaptare şi formare a structurilor viabile naturale, care permit activităţi de cercetare ştiinţifică şi de educaţie umană. În ţările avansate ale lumii, a fost elaborată, adoptată şi aplicată o legislaţie care conduce la protejarea, dezvoltarea şi conservarea pădurii sub toate formele ei de existenţă şi manifestare. Prin legi speciale, au fost declarate monumente ale naturii parcuri şi arii protejate, iar prin acţiuni umane se asigură conservarea diversităţii peisagistice, ecologice şi biologice, se extinde capacitatea genetică şi structurală a pădurii. De exemplu, în S.U.A. a fost creat în anul 1872 primul parc naţional dendrologic, iar din 1916 a fost creat „Serviciul parcurilor naţionale”, care administrează un sistem de parcuri naţionale. Acest sistem era format, în anul 1993, din peste 1.480 de unităţi, care ocupau o suprafaţă forestieră de circa 1,04 milioane kmp. În sistemul parcurilor naţionale sunt cuprinse peste 350 de arii protejate, formate din peste 20 de categorii de arborete şi vegetaţie forestieră. Activităţile de conservare şi dezvoltare a diversităţii pădurii s-au extins la nivelul diferitelor state ale lumii, devenind politici şi acţiuni prioritare. În anul 1993, la nivelul sistemului forestier mondial, se aprecia că funcţionau peste 2.000 de parcuri naţionale şi monumente ale naturii, care ocupau o suprafaţă de peste 3,8 milioane kmp. În România, profesorul Petre Antonescu, considerat unul dintre iniţiatorii protecţiei mediului ambiant, a propus în anul 1907 măsuri legislative pentru protecţia peisajelor şi conservarea monumentelor naturale. În anul 1912 au fost înfiinţate primele parcuri naţionale care includeau o parte dintre cele mai reprezentative eşantioane ale pădurii. În prezent, sistemul parcurilor naţionale cuprinde peste 25 de unităţi cu peste 600 de arii forestiere protejate. Problema esenţială constă în asigurarea funcţionalităţii lor în conformitate cu scopurile urmărite.
Funcţia economică – constă în capacitatea pădurii de a asigura resursa principală de masă lemnoasă din diferite specii forestiere şi resursele secundare ale mediului forestier – vânat, fructe, flori, plante medicinale, iarbă, frunze, ciuperci, coajă, răşină, răchită etc., care servesc la dezvoltarea economiei şi asigurarea necesităţilor de consum ale populaţiei. Lemnul este folosit pentru producerea a peste 5.000 de bunuri economice cu caracter durabil sau pentru utilităţi curente. Lemnul este utilizat în construcţiile civile şi industriale, în construcţiile de nave marine şi aeriene, în producţia mobilei, în realizarea unor instrumente muzicale şi profesionale, placaje, parchete, paneluri, plăci fibro-lemnoase, în construcţia de autovehicule şi material rulant, în exploatările miniere, în industria celulozei şi hârtiei, în producerea medicamentelor, a unor uleiuri, iar o parte a masei lemnoase exploatate (lemnul cu calităţi improprii pentru transformare în produse cu valoare înaltă – crăcile, coaja etc.) serveşte pentru producerea energiei, încălzitul locuinţelor, prepararea hranei umane etc.
Se poate afirma că lemnul însoţeşte omul în toate formele lui de viaţă. Pădurea are valoare economică inestimabilă. Valoarea economică a pădurii este diferenţiată în cadrul diferitelor ţări ale lumii, în funcţie de gradul de dezvoltare a economiei, de educaţia şi cultura umană, de strategia şi politica de perspectivă îndelungată şi continuă de formare, protejare, conservare, exploatare şi utilizare superioară a resurselor principale şi secundare ale pădurii. În prezent, valoarea economică a pădurii este evidenţiată numai sub aspectul valorii realizate din valorificarea resurselor principale şi secundare. Aceasta este o componentă principală a valorii economice a pădurii, o modalitate concretă de evaluare şi reflectare a rezultatelor ei finale. Ea este însă o valoare restrictivă şi reducţionistă la principala ei funcţie, aceea de a produce resurse pentru dezvoltarea economică şi umană. După convingerea noastră, valoarea economică şi socială a pădurii trebuie să includă contribuţia directă şi indirectă a tuturor funcţiilor pădurii la dezvoltarea economică, socială, ecologică şi umană. Fiecare funcţie a pădurii, luată în considerare şi urmărită prin înfăptuirea obiectivelor corespunzătoare, contribuie la maximizarea rezultatelor economice şi la minimizarea costurilor, la sporirea calităţii şi eficienţei mediului forestier, la atenuarea şi reducerea riscurilor şi incertitudinilor din acest domeniu vital pentru umanitate. Ştiinţa în general, cea economică în special trebuie să dezvolte teoria şi metodologia cuantificării valorii pădurii, pentru toate componentele şi funcţiile sale. Trebuie dobândită capacitatea de a cunoaşte continuu multiplele efecte şi eforturi pe care le generează pădurea, în mod direct şi indirect, asupra economiei, societăţii, mediului înconjurător şi populaţiei. Pădurea trebuie privită şi ca o condiţie importantă a asigurării securităţii sociale şi ecologice a umanităţii, a generării de finalităţi şi valoare economică pe termen lung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu