Slănic Moldova - istoricul stațiunii

 Slănic Moldova

Localitatea Slănic Moldova a apărut şi s-a dezvoltat datorită resurselor minerale care au consacrat fenomenul touristic: utilizarea apelor minerale ale căror compoziţie chimică variată şi eficienţă terapeutică au fost recunoscute şi peste hotare. 

După aproximativ jumătate de secol de la prima atestare documentară a acestor locuri (1 ianuarie 1757) de către Constantin Racoviţă, se descoperă primul şi al doilea izvor din Slănic Moldova, dovezi elocvente în acest sens fiind mărturiile scriitorului Wilhelm de Kotzebue: „Un vânător gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slănicului […]. El căzu ostenit pe-o stâncă, când deodată vede ţâşnind un izvor din stâncă cu o apă ce lasă urmă gălbuie […]. Prietenii recunosc că apa este minerală şi că în străinătate este întrebuinţată spre tămăduirea boalelor[…], iar pe când, pentru întâia dată de la facerea lumii, se aude răsunând securea în această sălbăticie, mai descoperă un al doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust şi la faţă” (Nicoară & Buşnea, 1981, p. 32). 

În perioada 1804-1807, acelaşi vânător, Mihalache Spiridon, descoperă izvoarele 3,4,5, reuşind să amenajeze drumul către ele, în aşa fel încât să prezinte accesibilitate pentru cei care doreau să se trateze. Până în anul 1808 apele minerale au reuşit să atragă numeroşi vizitatori din „întreaga Moldovă”, dornici să urmeze tratamente pe baza acestora, moment care a coincins cu aducerea în zonă a 12 familii de ţărani ce lucrau în ocnele de sare, pentru a avea grijă de izvoare, în zonă neexistând locuitori (Nicoară & Buşnea, 1981, p. 32). 

Prima amenajare axată pe valorificare apelor minerale este realizată de acelaşi vânător care, în 1810, în proximitatea acestora, construieşte un lăcaş de cult, iar în jurul acestui edificiu ridică locuinţe şi băi speciale pentru persoanele care doreau să urmeze tratament. Până în anul 1820, pe valea Slănicului existau 40 camere, iar numărul vizitatorilor era într-o continuă creştere graţie răspândirii rapide a eficienţei terapeutice ale izvoarelor. Modul de preparare al băilor era acelaşi ca şi în cazul celorlalte două localităţi, prin încălzirea apei minerale cu pietre încinse (Nicoară & Buşnea, 1981). 

Fiindcă populaţia locală şi numărul vizitatorilor erau într-o continuă creştere, în 1840, serdarul Mihalache Spiridon reuşeşte să imprime pe harta turistică a Moldovei staţiunea Feredeile Slănicului, exemplu luat de fiul său care întemeiază, mai târziu, în aval, la confluenţa pârâului Slănic cu Trotuşul, staţiunea Băile Nastasache (Tăutu, 1934). 

În 1844 este descoperit cel de-al şaselea izvor, iar oferta balneară şi tipurile de tratament se diversifică graţie compoziţiei chimice ce diferă de la izvor la izvor (Tăutu, 1934). Odată cu trecea în domeniul public a staţiunii, sub administraţia Epitrofiei Sf. Spiridon din Iaşi, se descoperă izvorul 7, toate aceste surse hidrominerale trecând printr-o serie de analize chimice complexe realizate de farmaciştii Zotta şi Abrahamfi şi chimiştii Schnnel şi Th. Stenner în 1852. Studiile intreprinse pe baza acestor analize au scos la iveală faptul că apele de la Slănic pot fi comparate cu cele ale mai multor staţiuni europene: Vichy, Aix-la-Chapelle, Marienbad, Krahnchen (Nicoară & Buşnea, 1981).

Apele izvoarelor minerale se bucurau de o notorietate din ce în ce mai mare, însă baza materială era modestă şi degradată din punct de vedere fizic, între 1840 şi 1851 nerealizându-se din partea Epitropiei nicio lucrare de reabilitare, diversificare, modernizare (Tăutu, 1934). 

După doar câţiva zeci de ani de la descoperirea primului izvor se descoperă cel de-al optulea (numărul 1 bis), cel de-al nouălea (numărul 8), iar Epitropia Casei Sf. Spiridon din Iaşi reuşeşte ca staţiunea să devină cea mai cunoscută din întreaga ţară (Tăutu, 1934). 

Datorită compoziţiei chimice variate şi a eficacităţii terapeutice, în 1881, apele izvoarelor 1, 3, 4 obţin medalia de argint la o expoziţie internaţională de balneologie din Frankfurt, iar în 1883, aduc în vitrina Slănicului încă o medalie de aur la o expoziţie în Viena, sporind cu mult notorietatea staţiunii pe plan intern şi internaţional (Ciangă, 2007). 

Începând cu anul 1884, baza materială a staţiunii cunoaşte o îmbunătăţire fără precedent prin strămutarea locuinţelor în aval de râul Slănic şi construirea în locul acestora a unor unităţi de cazare precum hotelurile Racoviţă (180 camere), Dobru, Central, Zimbru, Puf, Cerbu (91 camere), Nemira, La Trei Fagi, Mic, vilele Gheorghiu, Codrescu, Brâdză, Stelorian, Avramescu, Scurtu, Smera, Sion, Marţian, Ruja, Petrescu, Munteanu, Anastasiu, un cazinou cu sală de teatru, de concert şi de cură, o uzină electrică proprie şi un sistem inhalator-pulverizator şi instalaţii de băi moderne, iar în centrul staţiunii se amenajează parcul central de astăzi şi o seră, urmând ca în 1895, Slănicul să fie iluminat electric (Şaabner, 1906).

Sursa: http://hotelperlaslanic.ro/istoric-slanic-moldova/istorie-slanic-moldova-5/

Ca urmare a participării la mai multe expoziţii internaţionale de balneologie, apele minerale de la Slănic obţin în 1889 la Paris, 1894 la Bucureşti şi în 1900 iarăşi în capitala Franţei, medalii de aur, trofee ce au crescut considerabil prestigiul staţiunii, fiind denumită “Perla Moldovei” (Ciangă, 2007).

În anul 1904 se descoperă şi cel de-al zecelea izvor (numărul 8 bis), până la începutul primului război mondial existând 17 izvoare şi întrebuinţându-se 10: izvorul nr. 1 (Mihail), nr. 2 (Sfânta Magdalena), nr. 3 (Sfânta Maria), nr. 4 (Sfânta Ana), nr. 5 (Sfântul Pantelimon), nr. 6 (Alecu Ghica), nr. 7 (Sfânta Aglaia), nr. 8 (Sfinţii Constantin şi Elena), nr. 9 şi nr 1 bis (Alexandru) (Şaabner,1906). 

În ceea ce priveşte capacitatea de cazare, staţiunea, înainte de primul război mondial, enumera 9 hoteluri, 13 vile şi un număr total de camere de 875 (Şaabner,1906). 

Fiind aşezată la graniţa de vest a ţării, efectele primului război mondial şi-au pus amprenta cu desăvârşire asupra bazei materiale din staţiune, hotelurile, vilele, instalaţiile balneare fiind aproape în totalitate distruse. În timpul războiului aproape toate clădirile au fost ocupate de trupele germane, pierzându-şi astfel funcţia turistică, iar la sfârşitul conflagraţiei mondiale, înainte de retragere, nemţii au incendiat orice construcţie, inclusiv izvoarele cu apă minerală (Nicoară & Buşnea, 1981). 

Perioada interbelică nu a fost una propice pentru Slănic Moldova, reconstrucţia ei având loc dupa aproximativ 10 ani de la finalul marelui război, din cauza întârzierii revirimentului economic la nivel naţional. Astfel, tocmai în anul 1927 uzina electrică proprie şi biserica sunt refăcute, iar în 1933 este reabilitat hotelul Racoviţă, Casa Administraţiei băilor cu 19 camere, Hotelul Dobru cu 14 camere, Cazinoul, se ridică hotelul Central cu trei etaje, se captează noi izvoare, se refac conductele de alimentare cu apă potabilă (Nicoară & Buşnea, 1981; Tăutu, 1934). 

O nouă perioadă de înflorire pentru Slănic Moldova începe după procesul de naţionalizare a staţiunilor balneoclimaterice din 1948, atunci când întreaga infrastructură tehnico-edilitară şi baza materială turistică cunoaşte o revigorare şi o diversificare fără precedent: se instalează conducte pentru alimentare cu apă curentă şi gaz, se construiesc noi unităţi de cazare şi se îmbunătăţeşte confortul în cadrul celorlalte, în 1964 apar hotelurile Perla şi Flora, Casa de odihnă şi tratament Dobru, pensiunea Nemira, se instalează un releu de televiziune, în centrul staţiunii este ridicat un complex alimentar şi unul meşteşugăresc, se construieşte Casa de cultură dotată cu bibliotecă şi club, Galeria de Artă, Teatrul Popular şi Universitatea Populară, se ridică un cinematograf, se amenajează diverse terenuri pentru practicarea anumitor sporturi, se modernizează sanatoriul balnear, se construieşte o policlinică medicală balneară, se modernizează sistemul de captare al izvoarelor minerale, se amenajează o mofetă, se angajează un personal medical de specialitate, toate aceste măsuri reuşind să aducă anual peste 60.000 de vizitatori, iar Slănicul să fie declarat staţiune de interes internaţional în 1974 (Nicoară & Buşnea, 1981).

Sursa: www.cartipostale.blogspot.com