Pomi vindecători

Pădurea este un medic desăvârşit. Ne oferă umbră în zilele caniculare, linişte, oxigen, vapori cu rol terapeutic, frunze, fructe, flori şi scoarţă din care putem prepara remedii. Dar copacii ne vindecă şi prin simpla lor prezenţă. Stând sub ramurile unui arbore, primim un anumit tip de energie care acţionează asupra diferitelor organe, reglându-le funcţiile. Metoda se numeşte silvoterapie şi este cunoscută încă din antichitate. Copacoterapia este recomandată atât omului sănătos, pentru întărirea organismului, combaterea oboselii şi a stresului, cât şi celui bolnav. Iată câţiva arbori-medici care ne vindecă prin simpla lor prezenţă.

Sprijiniţi-vă de copaci!

Unii arbori ne atrag, alţii ne produc emoţii negative. Fiecare dintre noi îşi poate găsi copacul care i se potriveşte, a cărui energie o va resimţi şi astfel îi va fi de folos. Tehnicile moderne de măsurare au pus în evidenţă o activitate bioenergetică deosebit de intensă în interiorul ecosistemelor împădurite, astfel încât silvoterapia începe să fie recunoscută ca o metodă eficientă şi gratuită de tratament. Efectele revigorante ale pădurii pot fi constatate atunci când, după o drumeţie de 3-4 kilometri prin pădure, suntem mai odihniţi decât înainte de a depune acest efort. Silvoterapia are efecte tămăduitoare, dar şi preventive în bolile nervoase, surmenaj, astenie, hipertensiune arterială, obezitate, insomnie, bronşită cronică, astm bronşic. Ca orice organism viu, fiecare arbore are un bioritm al său, cu ore de repaus şi ore de maximă activitate biologică. În perioadele în care activitatea lor e mai intensă, arborii au efecte terapeutice maxime. Energia pozitivă este proprie mesteacănului, stejarului, pinului, castanului, arţarului, teiului, frasinului, salciei. Aceşti arbori ne alimentează cu energia lor vitală, motiv pentru care îi întâlnim frecvent în preajma locuinţelor. Arborii cu energie negativă sunt plopul, plopul tremurător, bradul, platanul, mălinul, arinul. Absorb energia din corpul omului şi, odată cu ea, extrag şi durerea, eliminând astfel din organism energia dăunătoare.

Pentru a ne reface din punct de vedere energetic şi emoţional, vom alege doar copacii sănătoşi, cu scoarţa fără umflături sau cicatrice. Nu trebuie decât să stăm câteva minute sub un copac, la anumite ore şi chiar să ne lipim de trunchiul lui.

Mesteacănul absoarbe supărarea

Dendroterapia (silvoterapia, copacoterapia) nu are aceleaşi efecte în toate regiunile globului şi în toate perioadele anului. Iarna, potenţialul energetic scade pînă la 50-70% la copacii cărora le cad frunzele, iar la cei care sunt tot timpul verzi, se micşorează cu 15-25%. Se spune că fiecare om are copacul lui, de care se simte ataşat. Este acel arbore faţă de care simţim o stare de simpatie şi de bine. Alţii îl identifică prin metoda biolocaţiei (nuieluşa de alun). Fiecare specie de copac are proprietăţile sale terapeutice asupra organismelor vii, dar se influenţează şi între ele. Acolo unde plopul creşte lângă un mesteacăn, vom vedea că, pe partea dispre plop, ramurile mesteacănului sunt mai puţine, iar celelalte sunt întinse în partea opusă. Acestea deoarece energia plopului paralizează energia mesteacănului. Mesteacănul are o energie blândă, cu efect liniştitor. Este un arbore căutat mai ales pentru descărcarea supărărilor, a stresului. Cine se lipeşte de trunchiul mesteacănului şi zăboveşte aşa preţ de cîteva minute, va pleca mai uşurat sufleteşte. Perioada de vârf a acestui copac este dimineaţa, între orele 4 şi 8. Mesteacănul are acţiune diuretică, antiinflamatorie, bacteriostatică, stimulator al secreţiei gastrice, bilei şi fermenţilor digestivi, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului, se pare că are puterea de a dizolva pietrele la rinichi. Seva mesteacănului are cea mai mare putere terapeutică. Scoarţa lui este febrifugă. Infuziile din frunze de mesteacăn sunt eficace contra gutei şi reumatismului. Mesteacănul, indiferent de specie, este perfect pentru reglarea sistemului nervos, detoxifiere şi sporirea imunităţii. Frunzele stimulează creşterea părului, reglează circulaţia sanguină periferică, purifică pielea.

Stejarul, copacul inimii

Stejarul este în repaus între orele 14 şi 16, mai activ fiind între orele 21 şi 3 dimineaţa. Energia stejarului este puternică, de aceea, persoanelor agitate, nervoase nu li se recomandă să stea prea mult în preajma stejarului. În prealabil, se pot odihni sub un plop tremurător, pentru a se linişti, apoi se pot apropia de stejar, pentru a absorbi energia acestui copac. Stejarul vindecă şi prin compoziţia scoarţei, a frunzelor şi a substanţelor volatile emanate. Un singur hectar de pădure de stejar răspândeşte în atmosferă circa două kilograme de substanţe (supranumite antibioticele pădurii) care constituie un excelent filtru antibacterian. Inima este influenţată pozitiv de prezenţa stejarului, scade tensiunea arterială, ameliorează somnul şi oxigenarea sanguină. Specialiştii au constatat că, în localităţile aflate în preajma pădurilor de stejar, afecţiunile cardio-vasculare sunt o raritate. Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că ostaşii care se aşezau sub stejari după un marş istovitor, îşi refăceau forţele mai repede. Contactul cu un stejar este folositor în astenie, acţionează asupra aparatului genito-urinar şi e revitalizant pentru persoanele în vârstă. Coaja şi ghinda de stejar au proprietăţi tonice, antifebrile, antiseptice la nivelul florei microbiene intestinale, fiind eficiente în diaree, dizenterie, în combaterea viermilor intestinali. Pudra de scoarţă opreşte hemoragiile nazale. Băile din frunze de stejar aduc vindecare în diverse boli ale pielii, de la ulceraţii, degerături şi până la afecţiunile hemoroidale şi transpiraţie excesivă a picioarelor şi a mâinilor.

Pinul uşurează respiraţia

Pinul, la fel ca toate coniferele, este în permanenţă activ şi are o energie puternică. Este capabil să preia orice depresie sau şoc emoţional. Fitoncidele pe care le emană pinul distrug bacilul Koch, agentul cauzal al tuberculozei, iar cele ale molidului distrug agentul care cauzează difterie. Pădurile de pin, situate la o mare altitudine, conferă o stare de solitudine, de izolare, de revelaţie interioară şi sunt recomandate de psihologi persoanelor cu o puternică forţă interioară, dar sunt contraindicate celor anxioase. Pinul este indicat în bronşite, fluidificând secreţiile bronşice şi calmând tusea, e util în cistite, pielite, uretrite, vaginite, afecţiuni reumatismale, gută, arsuri solare, efectele fiind resimţite mai intens în luna mai, când pinul înmugureşte. Extractele din răşini sunt eficace contra reumatismului, gutei şi a bolilor de piele. Bradul are efect balsamic, decongestionant, antiseptic, fiind folositor în tratarea afecţiunilor respiratorii, e sedativ, fiind recomandat în afecţiuni nervoase şi neurologice, îmbunătăţeşte circulaţia cerebrală, acţionează pozitiv în afecţiuni endocrine, stimulează hematopoieza. Perioada cea mai activă a bradului este în timpul înmuguririi (începutul lui iunie).

Arţarul este activ între orele 6 şi 9. Energia lui reechilibrează organismul din punct de vedere energetic. Frunzele de arţar erau folosite pentru colorarea ţesăturilor în negru. Ceaiul de frunze de arţar calmează durerile de gută. Sau se strivesc şi se aplică pe locul dureros, sub formă de cataplasme. Medicina naturistă recomandă vinul de arţar în dureri, gută, inflamaţii articulare, înţepături de insecte, reumatism.

Foioasele reglează sistemul endocrin

Frasinul purifică foarte bine câmpul energetic şi redresează psihicul. Sub frasin este recomandat să medităm, deoarece ne susţine atenţia concentrată. Cele mai bune ore sunt între 10 şi 12. Foarte mult timp i s-a atribuit acestui copac puteri magice, datorită calităţilor sale curative. Ajută în lupta contra gutei şi a durerilor în colici renale. Seminţele sunt renumite pentru acţiunea diuretică şi afrodisiacă, iar scoarţa ramurilor este febrifugă. Mugurii scad colesterolul, frunzele ajută la îndepărtarea edemelor şi a celulitei. Studii de specialitate arată că efectul vizual al frunzelor foioaselor mişcate de vânt au un impact puternic la nivelul creierului şi al epifizei, cu consecinţe ameliorative asupra psihicului, metabolismului şi a sistemului endocrin.

Ulmul e recomandat în afecţiunile pielii. Frunzele sale au o remarcabilă putere cicatrizantă şi antiinflamatoare. Scoarţa se foloseşte la fabricarea medicamentelor contra hidropiziei, dermatrozelor şi reumatismului. Ceaiul din frunze de ulm ajută la protejarea învelişului stomacului, deoarece conţine un agent antiulcer foarte puternic.

Mălinul e diuretic şi e recomandat contra inflamaţiilor căilor urinare, contra gutei şi artritei.

Fagul are o scoarţă cu proprietăţi astringente şi antiseptice. Foarte eficace pentru dezinfectarea plămânilor, ea se foloseşte în diferite siropuri.

Plimbările în jurul salcâmilor înfloriţi (mai-iunie) au efecte calmante asupra sistemului nervos, datorită uleiului eteric din parfumul florilor.

Sub castani, sporeşte imaginaţia

Castanul sălbatic este activ energetic între orele 12 şi 14. Acest copac stimulează fantezia, dar exagerarea contactului cu castanul poate duce la halucinaţii. De-a lungul secolelor, ţăranii utilizau făina de castan pentru a face pâine. Frunzele castanului dezvoltă o acţiune sedativă asupra organelor respiratorii şi pot vindeca bronşitele şi reumatismul. Folosită ca infuzie, scoarţa are proprietatea de a scădea temperatura. Indiferent dacă este sălbatic sau comestibil, acest arbore reduce durerea şi inflamaţia, îmbunătăţeşte circulaţia periferică, împiedică multiplicarea germenilor. Este indicată plimbarea pe sub castani celor aflaţi în convalescenţă. Credinţa populară spune că acela care poartă în buzunare castane este ferit de dureri reumatice.

Teiul dă o senzaţie de căldură şi pace, fiind puternic activ între orele 1 şi 5. Influenţa lui e mai mare în perioada în care e înflorit. Numit şi copacul uitării, este folositor în insomnie, afecţiuni respiratorii, are efect antispastic, sudorific, calmează colicile abdominale ale bebeluşilor, stimulează evacuarea vezicii biliare, e un bun calmant în conjunctivite, cearcăne, erupţii cutanate. Baia cu flori de tei este reconfortantă. Teiul are efect hipotensiv, fiind un excelent remediu contra stresului şi a oboselii. În antichitate, bolnavilor de epilepsie li se recomanda să doarmă la umbra teilor înfloriţi.

Arinul rămâne în repaus între orele 0 şi 3, în rest este în permanenţă activ. Energia arinului este negativă, deci nu trebuie să ne sprijinim de acest copac. Dar, dacă aplicăm o bucăţică de lemn de arin în zona ficatului, scăpăm de criza biliară. Totodată, arinul ne ajută să ne eliberăm de durerile sufleteşti, iar frunzele lui aplicate pe locul dureros, ajută în reumatism.

Plopul îţi dă energie, apoi ţi-o ia

Plopul are activitate maximă între orele 14 şi 17. Acest copac mobilizează forţele din noi. Dacă îmbrăţişăm plopul pentru câteva minute, scăpăm de oboseală. Dar nu este bine să exageram, deoarece se produce un retur al energiei, ceea ce dă senzaţia de ameţeală. Plopul tremurător are renumele de vampir energetic, aspirînd energia celor ce stau în preajma lui mai mult de 10 minute. Mai ales între orele 13 şi 16. Totuşi, a sta sub acest copac câteva minute poate fi benefic, deoarece va extrage din organismul nostru stresul şi surplusul de energie dăunătoare. În doar 10 minute, lipind de obraz o crenguţă de plop tremurător, putem scăpa de durerea de măsele. De fapt, alină orice durere, în afară de cele de cap şi crizele cardiace. În tradiţia populară, plopul a reprezentat un simbol al vitejiei, iar mugurii de plop purtaţi în dreptul inimii aduceau alinare celor răniţi în dragoste. Plopul are acţiune antiinflamatoare, cicatrizantă, e util în afecţiuni reumatismale, dermatologice (arsuri, plăgi, dermatoze), respiratorii (bronşite acute, tuse) renale.

Salcia se odihneşte între 1 şi 2 şi e maxim activă între 17 şi 20. Are efect calmant, relaxant. În preajma salciei trec senzaţiile de furie şi oboseală. Salcia este capabilă să ne scape de durerile de cap şi să readucă armonia în întregul organism. În general, este un bun analgezic. Salicina conţinută de frunzele şi scoarţa salciei este precursorul aspirinei de astăzi. Încă din antichitate se cunoşteau calităţile sale de a reduce febra şi durerea. Mugurii au efect sedativ. Salcia e bună contra reumatismului, a transpiraţiei picioarelor, stomatită, dureri musculare, insomnie. Decoctul din frunze de salcie ameliorează durerile şi duce la vindecarea bătăturilor.

De ce avem nevoie de silvoterapie?

Silvoterapia este utilă tuturor acelora care din diferite motive înregistrează deficienţe în oxigenarea plămânilor. Dar şi celor care vor să respire o gură de aer curat. Pădurile degajă un aer de o deosebită puritate, chiar şi atunci când sunt în imediata apropiere a oraşelor, a fabricilor sau a străzilor cu trafic rutier intens. Aerul din pădure conţine ioni negativi de oxigen, consideraţi adevărate „vitamine ale aerului“ care activează circulaţia sângelui, cresc numărul globulelor roşii, uşurează respiraţia şi favorizează somnul. De asemenea, stimulează toate funcţiile organelor şi contribuie la întârzierea îmbătrânirii. Pădurea reprezintă şi un excelent mediu pentru mişcare, dar şi oaza de linişte în care putem evada din lumea zgomotoasă. Pădurile joase sunt cele mai vesele şi au efect stimulativ, recreativ, relaxant, în timp ce pădurile din zonele înalte de brad, molid, sunt mai tăcute, induc o stare de linişte, calm profund lăuntric, fiind recomandate persoanelor stresate care s-au confruntat o perioadă de timp cu o stare de tensiune psihică. Pădurea e un magnet verde pentru cei ce vor să-şi încarce bateriile, dar numai dacă o străbatem la pas. Mersul cu bicicleta sau sporturile cu motor nu sînt practici ale silvoterapiei, nu fac decât să tulbure armonia naturii şi să deranjeze atât vieţuitoarele pădurii cât şi pe oamenii care caută pacea, armonia şi sănătatea oferită de copaci, aceşti psihologi şi doctori fără egal.

Pomi vindecători

• Cireş şi vişin: tratarea afecţiunilor cardiace, a diareei, a litiazelor renale.
• Dud: calităţi laxative, antiscorbutice, depurative şi tonice.
• Gutui: calmează tusea, diareea, indicat şi în insuficienţă cardiacă.
• Piersic: bun în caz de reumatism.
• Măslin: scade febra, vindecă hipertensiunea, malaria şi diabetul.
• Alun: efecte în tulburările de circulaţie la nivelul picioarelor.
• Nuc: proprietăţi tonifiante, astringente, hipoglicemiante, depurative şi vermifuge.
• Păr: calităţi dezinfectante, astingente, diuretice, antiinflamatoare, sedative, dizolvă calculii renali.
• Prun: acţiune diuretică, febrifugă, laxativă şi vermifugă.

sursa: https://www.old.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&p=sanatate&s_id=103738

Funcțiile pădurii

Funcţia climatică – constă în atenuarea şi reglarea excesivităţilor termice, hidrice şi eoliene ale factorilor climatici, precum şi în favorizarea şi regularizarea precipitaţiilor în cadrul diferitelor anotimpuri ale anului. 

Funcţia hidrologică – constă în infiltrarea apei în sol şi diminuarea la maximum a scurgerii precipitaţiilor la suprafaţa solului. Unul dintre factorii esenţiali ai efectelor pădurii asupra ciclului hidric constă în optimizarea stării solului sub raportul porozităţii şi permeabilităţii în vederea infiltrării apei şi aprovizionării subterane continue a izvoarelor, cursurilor de apă şi plantelor terestre. Un sol forestier normal poate asigura infiltrarea unei ploi cu un volum de 146 l/mp, respectiv a unui volum de apă de 1.460 mc/ha. Conservarea şi ameliorarea acestei capacităţi de înmagazinare subterană a precipitaţiilor constituie una dintre funcţiile importante ale învelişului vegetal şi o cerinţă a asigurării apei. De aceea, legislaţia în ţările avansate prevede obligativitatea protejării pădurii în scopul asigurării debitelor de ape, conservării solului, apărării suprafeţelor agricole, protejării aşezărilor umane. 

Funcţia antierozională – constă în absorbţia şocului picăturilor violente de ploaie la impactul cu componentele supraterestre ale pădurii şi evitarea perturbării solului. Spre deosebire de terenurile despădurite, într-o pădure formată, precipitaţiile sunt reţinute de coronament până în litieră. Se apreciază că în coronament se anulează peste 90% din şocul de impact al ploii, iar litiera restul de circa 10%. Rolul antierozional al pădurii constă şi în capacitatea componentelor subterestre ale pădurii (tulpini, rădăcini) de consolidare a solului, malurilor etc. Trebuie avut în vedere că biomasa foliară (care reprezintă circa 45% din bioproducţia pădurii), odată căzută la sol, formează litiera şi, prin descompunere, este transformată în humus. În decursul ciclului vital al pădurii, jumătate din bioproducţia acesteia reintră în circuitul natural ca autofertilizanţi. Pădurea are capacitate protectivă (hidrologică şi antierozională) şi de formare a litierei şi humusului, de consolidare a solului în profunzime. 

Funcţia oxică – constă în capacitatea pădurii de producere a oxigenului. În procesul de formare a unei tone de masă lemnoasă, pădurea eliberează circa 1,3 tone oxigen şi consumă aproximativ 1,8 tone bioxid de carbon. Pădurea planetară are rolul de purificare a mediului ambiant, deoarece ea reprezintă o însemnată parte a fotosintezei. Prin fotosinteză pădurea realizează trei procese cu consecinţe economice şi ecologice – produce materie primă fără poluare şi fără consum de energie terestră, absoarbe bioxid de carbon şi diferite noxe din biosferă, emană oxigenul indispensabil vieţii animale şi umane. Eliberarea de oxigen este o funcţie a pădurii indispensabilă vieţii. 

sursa pixabay.com

Funcţia antipoluantă – constă în capacitatea pădurii de a fixa substanţele poluante. Ea este un „filtru” biologic de o eficienţă considerabilă. Peste anumite limite ale poluării, pădurea devine vulnerabilă la poluare, fie direct prin perturbarea proceselor metabolice, fie indirect prin dezechilibre ecologice (moartea pădurii). 

Funcţia antinivală – constă în capacitatea pădurii de a preveni declanşarea de avalanşe şi de a ne proteja de avalanşele care se produc. 

Funcţia mediogenă – constă în proprietatea pădurii de a genera factori de mediu. Pădurea are rolul de a forma solul, îndeosebi humusul, stratul cel mai fertil al solului. Pădurea contribuie la formarea şi conservarea solului, la îmbogăţirea biogeosferei fertile indispensabile vieţii, influenţând favorabil factorii climatici. 

Funcţia bioforă – constă în capacitatea pădurii de a purta şi asigura perpetuarea vieţii. Prin marea varietate a mediilor de viaţă, pădurea oferă o infinitate de habitate pentru diferitele forme şi asociaţii de viaţă. Pădurile din zonele tropicale şi temperate găzduiesc numeroase specii de plante şi animale. 

Funcţia militar-strategică – constă în capacitatea pădurii de apărare a teritoriului. 

Funcţia estetică – constă în producerea de peisaje ce înfrumuţesează viaţa. Ea este legată de conservarea şi amplificarea diversităţii formelor, structurilor, luminilor şi contrastelor, de armonie, proporţionalitate şi echilibru, adică de conservare şi ameliorare a peisajului şi transfigurarea perspectivelor, precum şi a calităţii estetice a pădurii. 

Funcţia sanitar-igienică – constă în capacitatea pădurii de igienizare a aerului şi de exercitare a mijloacelor climatice şi terapeutice. Pădurea este un filtru antibacterian. Frunzele pădurii şi florile plantelor de pădure emană în atmosferă substanţe volatile antiseptice – fitoncidele – de ordinul a 5 kg zilnic/ha în cazul unei păduri de răşinoase, care distrug microorganismele patogene din atmosferă, inclusiv pe cele care generează boli grave, cum ar fi: febra tifoidă, difteria, tuberculoza ş.a. În pădure aerul este aproape pur. Pădurea este, totodată, un important factor de reglare şi conservare a fondului hidrologic curativ. Cea mai mare parte a izvoarelor minerale îşi datorează existenţa precipitaţiilor căzute în zonele împădurite, care, filtrându-se prin solul de pădure şi prin straturile geologice, se mineralizează şi reapar la suprafaţă sub formă de izvoare minerale şi curative. 

Pădurea are funcţii terapeutice. Contactul omului cu zonele verzi, împădurite exercită o influenţă binefăcătoare asupra organismului, îndeosebi a funcţiilor fiziologice – frecvenţa pulsului, micşorarea tensiunii arteriale, temperatură etc. Ambianţa forestieră influenţează favorabil psihicul uman şi, implicit, întregul organism. Pădurea reprezintă „plămânii verzi” ai biosferei. 

Funcţia antifonică – constă în capacitatea pădurii de atenuare a zgomotului. Efectele nocive ale zgomotului afectează o mare parte a populaţiei, mai ales în zonele urbane. Ele sunt directe şi indirecte (secundare). Zgomotul afectează auzul, duce la modificări electro-encefalografice, perturbă ritmul cardiac, circulaţia periferică, contractă organele interne, generează tulburări de somn etc. Prevenirea şi combaterea zgomotului sunt de mare importanţă pentru sănătatea omului şi calitatea vieţii. În această acţiune, vegetaţia forestieră are roluri majore. 

Funcţia turistică şi recreativă – constă în capacitatea pădurii de deconectare, recreere, refacere şi stimulare a spiritului şi organismului uman. Omul doreşte şi vine în contact cu natura şi frumosul şi prin intermediul pădurii. În acest scop, se cer create categoriile de păduri cu caracter turistic şi de recreere: păduri parc (în apropierea sau în zona centerelor populate), păduri de agrement pentru sfârşit de săptămână, păduri de interes turistic şi sportiv (în special în zonele de deal şi munte) cu caracter de permanenţă. 

Funcţia de protecţie – constă în apărarea obiectivelor construite (infrastructurale, industriale, civile) şi a aşezărilor umane. În zonele de câmpie, de exemplu, perdelele forestiere de protecţie sunt adevărate scuturi de apărare a căilor de transport, obiectivelor economice şi aşezărilor umane, în momente de manifestare a intemperiilor şi catastrofelor naturale (inundaţii, avalanşe, spulberări şi depuneri de zăpadă), precum şi de protecţie în perioadele când se modifică factorii climatici (temperaturi înalte). 

Funcţia cinegetică – constă în oferirea de condiţii pentru apariţia, creşterea, înmulţirea şi vânarea animalelor şi păsărilor sălbatice. 

Funcţia educativă, ştiinţifică şi de păstrare a monumentelor naturii – constă în capacitatea pădurii de a fi sursă de cercetare, cunoaştere şi dezvoltare a ştiinţei, mijloc de educaţie, cultură şi civilizaţie umană, factor de conservare a diversităţii peisagistice, ecologice şi biologice. Pe măsură ce creşte populaţia umană, iar economia şi societatea se dezvoltă, apar uneori procese de degradare a solului; tăierea neraţională a pădurilor generează tensiuni ecologice şi accelerează dispariţia multor specii de plante şi animale. Unele resurse ale naturii sunt supuse dispariţiei în timp. Impactul activităţilor umane care duc iraţional la dispariţia speciilor forestiere şi a animalelor contrastează cu rolul naturii de modelare a vieţii pe pământ. Pădurea concentrează o mare parte a formelor de viaţă. Conservarea acestora este condiţionată şi de acţiunile umane îndreptate spre protejarea şi conservarea pădurii. Conservarea pădurii conduce la păstrarea diversităţii ecologice şi peisagistice arhetipale, rezultat al unui proces multimilenar de evoluţie, adaptare şi formare a structurilor viabile naturale, care permit activităţi de cercetare ştiinţifică şi de educaţie umană. În ţările avansate ale lumii, a fost elaborată, adoptată şi aplicată o legislaţie care conduce la protejarea, dezvoltarea şi conservarea pădurii sub toate formele ei de existenţă şi manifestare. Prin legi speciale, au fost declarate monumente ale naturii parcuri şi arii protejate, iar prin acţiuni umane se asigură conservarea diversităţii peisagistice, ecologice şi biologice, se extinde capacitatea genetică şi structurală a pădurii. De exemplu, în S.U.A. a fost creat în anul 1872 primul parc naţional dendrologic, iar din 1916 a fost creat „Serviciul parcurilor naţionale”, care administrează un sistem de parcuri naţionale. Acest sistem era format, în anul 1993, din peste 1.480 de unităţi, care ocupau o suprafaţă forestieră de circa 1,04 milioane kmp. În sistemul parcurilor naţionale sunt cuprinse peste 350 de arii protejate, formate din peste 20 de categorii de arborete şi vegetaţie forestieră. Activităţile de conservare şi dezvoltare a diversităţii pădurii s-au extins la nivelul diferitelor state ale lumii, devenind politici şi acţiuni prioritare. În anul 1993, la nivelul sistemului forestier mondial, se aprecia că funcţionau peste 2.000 de parcuri naţionale şi monumente ale naturii, care ocupau o suprafaţă de peste 3,8 milioane kmp. În România, profesorul Petre Antonescu, considerat unul dintre iniţiatorii protecţiei mediului ambiant, a propus în anul 1907 măsuri legislative pentru protecţia peisajelor şi conservarea monumentelor naturale. În anul 1912 au fost înfiinţate primele parcuri naţionale care includeau o parte dintre cele mai reprezentative eşantioane ale pădurii. În prezent, sistemul parcurilor naţionale cuprinde peste 25 de unităţi cu peste 600 de arii forestiere protejate. Problema esenţială constă în asigurarea funcţionalităţii lor în conformitate cu scopurile urmărite. 

Funcţia economică – constă în capacitatea pădurii de a asigura resursa principală de masă lemnoasă din diferite specii forestiere şi resursele secundare ale mediului forestier – vânat, fructe, flori, plante medicinale, iarbă, frunze, ciuperci, coajă, răşină, răchită etc., care servesc la dezvoltarea economiei şi asigurarea necesităţilor de consum ale populaţiei. Lemnul este folosit pentru producerea a peste 5.000 de bunuri economice cu caracter durabil sau pentru utilităţi curente. Lemnul este utilizat în construcţiile civile şi industriale, în construcţiile de nave marine şi aeriene, în producţia mobilei, în realizarea unor instrumente muzicale şi profesionale, placaje, parchete, paneluri, plăci fibro-lemnoase, în construcţia de autovehicule şi material rulant, în exploatările miniere, în industria celulozei şi hârtiei, în producerea medicamentelor, a unor uleiuri, iar o parte a masei lemnoase exploatate (lemnul cu calităţi improprii pentru transformare în produse cu valoare înaltă – crăcile, coaja etc.) serveşte pentru producerea energiei, încălzitul locuinţelor, prepararea hranei umane etc. 

Se poate afirma că lemnul însoţeşte omul în toate formele lui de viaţă. Pădurea are valoare economică inestimabilă. Valoarea economică a pădurii este diferenţiată în cadrul diferitelor ţări ale lumii, în funcţie de gradul de dezvoltare a economiei, de educaţia şi cultura umană, de strategia şi politica de perspectivă îndelungată şi continuă de formare, protejare, conservare, exploatare şi utilizare superioară a resurselor principale şi secundare ale pădurii. În prezent, valoarea economică a pădurii este evidenţiată numai sub aspectul valorii realizate din valorificarea resurselor principale şi secundare. Aceasta este o componentă principală a valorii economice a pădurii, o modalitate concretă de evaluare şi reflectare a rezultatelor ei finale. Ea este însă o valoare restrictivă şi reducţionistă la principala ei funcţie, aceea de a produce resurse pentru dezvoltarea economică şi umană. După convingerea noastră, valoarea economică şi socială a pădurii trebuie să includă contribuţia directă şi indirectă a tuturor funcţiilor pădurii la dezvoltarea economică, socială, ecologică şi umană. Fiecare funcţie a pădurii, luată în considerare şi urmărită prin înfăptuirea obiectivelor corespunzătoare, contribuie la maximizarea rezultatelor economice şi la minimizarea costurilor, la sporirea calităţii şi eficienţei mediului forestier, la atenuarea şi reducerea riscurilor şi incertitudinilor din acest domeniu vital pentru umanitate. Ştiinţa în general, cea economică în special trebuie să dezvolte teoria şi metodologia cuantificării valorii pădurii, pentru toate componentele şi funcţiile sale. Trebuie dobândită capacitatea de a cunoaşte continuu multiplele efecte şi eforturi pe care le generează pădurea, în mod direct şi indirect, asupra economiei, societăţii, mediului înconjurător şi populaţiei. Pădurea trebuie privită şi ca o condiţie importantă a asigurării securităţii sociale şi ecologice a umanităţii, a generării de finalităţi şi valoare economică pe termen lung.

sursa: http://www.humanistica.ro/anuare/2009/Continut/art19Popescu.pdf

Băile Oglinzi

 Stațiunea Oglinzi

Izvoarele cu apă minerală de la Oglinzi sunt folosite încă din anii 1850, atunci când au fost descoperite proprietățile lor curative. Primele analize ale apelor sunt realizate în 1856 de către doctorul Th. Steinner, Iohan Chanaia la 1873 și Petru Poni în 1875 și 1888 care le-a încadrat în categoria celor cloro-sodice cu o concentrație de 233,7g/l. În 1888, profesorul Petru Poni din Iași a făcut noi analize la cererea Consiliului Comunal al urbei iar după compoziția chimică a apaleor minerale și efectele curative, Stațiunea ocupa locul 5 în Europa. În buletinul de analiză a acestor ape se spunea că „prin compoziția lor se asamănă cu apele de la Reihenheld( Reichenhall-Bavaria), de la Ischl, de la Gmunden, de la Hall, etc.ˮ Cele 12 hectare de teren obținute de oraș, se aflau pe fosta moșie a orașului, făcută danie la 1757 Mănăstirii Neamț de domnitorul Constantin Cehan Racoviță. După secularizarea din 1863, partea aceasta de moșie a devenit parte a satului.

Sursa: https://www.okazii.ro/targu-neamt-baile-oglinzi-anul-1910-a121069024

La data de 23 mai 1890, se votează în Parlament Legea de acordare a terenului Oglinzi Ministerului Domeniilor. La articolul 2 era precizat că „acest teren nu se va întrebuința decât pentru construirea unui stabiliment balnear și a dependințelor necesare…Comuna va fi datoare a face captarea și construi stabilimentul balnear în termen de 5 ani.ˮ

În aprilie 1891 începeau lucrările de construire a Stabilimentului băilor format din 18 cabine cu căzi, 2 piscine și 2 bazine-rezervoare de apă. Toate lucrările de captare a apelor, de construire a clădirilor și de instalare a mașinilor, de amenajare a locului pentru nămol și a parcului, au fost dirijate de inginerul francez Pierre Papon de Lamegni. După mai multe intervenții la Guvern și Parlament, Camera deputaților, la 3 mai 1892, votează legea prin care autoriza comuna Tg Neamț să împrumute de la CEC, suma de 100.000 de lei „spre a servi la completa terminare a lucrărilor de captare a apelor de la Oglinzi și punerea în stare de funcționare a stabilimentului balnear.ˮ Până la 30 mai 1892, pentru terminarea stabilimentului, se cheltuie suma de 132.585,55 de lei, din care 32.585 proveniți din veniturile băilor pe 1891 și din subvențiile comunei, urmând să se mai facă un împruimut de 100.000 de lei. Pentru că numărul celor care veneau la băi era destul de mare, în 1894 au demarat lucrările de construire a Hotelului Carol, catre trebuia să aibă 60-70 de camere. După câțiva ani de exploatare de primărie a acestor băi, el sunt arendate din anul 1904 lui Arthur Barth, pe o perioadă de 20 de ani. Acesta însă le-a subarendat lui Rudolph Fritz, care la rândul lui, le-a sbarendat lui Octav Ionescu, în 1912.

În 1916 sunt rechiziționate de armată, iar în 1922, băile sunt din nou arendate lui Ioan D. Ceacâru din Tîrgu Neamț, pentru o perioadă de 20 de ani, plătind orașului o chirie anuală de 40.000 de lei, pe primii 5 ani, și câte 30.000 de lei pe următorii 15 ani, cu clauza că nu le poate subarenda. Acesta construiește noi stabilemente pentru băi, sunt ridicate hotelurile Ferdinand și Creangă, mai multe vile și restaurantul Cazino, amenajat parcul unde în foișor evolua muzica de fanfară pe toată durata sezonului estival, astfel încât stațiunea căpătase o recunoaștere națională și europeană fiind numită Perla Moldovei, adevărată perlă a stațiunilor balneoclimatelice din perioada interbelică, Băile Oglinzi, din județul Neamț, o bază de tratament preferată de regele Carol al II lea ce venea frecvent, vara, pentru profilaxie. Din punctul de vedere al calității apei, stațiunea Băile Oglinzi este clasată pe locul III în România și ocupă locul V în Europa, ca și calitate a izvoarelor, imediat după cele de la Karlovy Vary, din Cehia.

Apele terapeutice de la Oglinzi sunt clorurate, sodice, sulfatate, bromo-iodurate, cu o mineralizaţie totală şi tratează afecţiuni reumatismale degenerative, inflamatorii, cronice și abarticulare, afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni ginecologice, afecţiuni dermatologice etc.

În timpul războiului, o parte dintre clădiri au fost distruse. În 1970, stațiunea a fost închisă, dar a fost redeschisă în 1988, cu două pavilioane funcționale cu o capacitate de 90 de locuri. Ca urmare a analizelor microbiologice si fizico-chimice a apelor de la Baile Oglinzi s-a constatat ca acestea și-au îmbunătățit calitățile și au fost clasate pe locul cinci in Europa. Mai mult, aeroionizarea negativă este de 1180 ioni/m3 ceea ce indică efecte benefice asupra următoarelor afecțiuni: nevroze, astm bronșic, tensiune arterială mare, și totodată determină o creștere a valorii balneare a stațiunii. După 1990, însă, nu a mai fost realizată nicio investiție notabilă aici.

Slănic Moldova - istoricul stațiunii

 Slănic Moldova

Localitatea Slănic Moldova a apărut şi s-a dezvoltat datorită resurselor minerale care au consacrat fenomenul touristic: utilizarea apelor minerale ale căror compoziţie chimică variată şi eficienţă terapeutică au fost recunoscute şi peste hotare. 

După aproximativ jumătate de secol de la prima atestare documentară a acestor locuri (1 ianuarie 1757) de către Constantin Racoviţă, se descoperă primul şi al doilea izvor din Slănic Moldova, dovezi elocvente în acest sens fiind mărturiile scriitorului Wilhelm de Kotzebue: „Un vânător gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slănicului […]. El căzu ostenit pe-o stâncă, când deodată vede ţâşnind un izvor din stâncă cu o apă ce lasă urmă gălbuie […]. Prietenii recunosc că apa este minerală şi că în străinătate este întrebuinţată spre tămăduirea boalelor[…], iar pe când, pentru întâia dată de la facerea lumii, se aude răsunând securea în această sălbăticie, mai descoperă un al doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust şi la faţă” (Nicoară & Buşnea, 1981, p. 32). 

În perioada 1804-1807, acelaşi vânător, Mihalache Spiridon, descoperă izvoarele 3,4,5, reuşind să amenajeze drumul către ele, în aşa fel încât să prezinte accesibilitate pentru cei care doreau să se trateze. Până în anul 1808 apele minerale au reuşit să atragă numeroşi vizitatori din „întreaga Moldovă”, dornici să urmeze tratamente pe baza acestora, moment care a coincins cu aducerea în zonă a 12 familii de ţărani ce lucrau în ocnele de sare, pentru a avea grijă de izvoare, în zonă neexistând locuitori (Nicoară & Buşnea, 1981, p. 32). 

Prima amenajare axată pe valorificare apelor minerale este realizată de acelaşi vânător care, în 1810, în proximitatea acestora, construieşte un lăcaş de cult, iar în jurul acestui edificiu ridică locuinţe şi băi speciale pentru persoanele care doreau să urmeze tratament. Până în anul 1820, pe valea Slănicului existau 40 camere, iar numărul vizitatorilor era într-o continuă creştere graţie răspândirii rapide a eficienţei terapeutice ale izvoarelor. Modul de preparare al băilor era acelaşi ca şi în cazul celorlalte două localităţi, prin încălzirea apei minerale cu pietre încinse (Nicoară & Buşnea, 1981). 

Fiindcă populaţia locală şi numărul vizitatorilor erau într-o continuă creştere, în 1840, serdarul Mihalache Spiridon reuşeşte să imprime pe harta turistică a Moldovei staţiunea Feredeile Slănicului, exemplu luat de fiul său care întemeiază, mai târziu, în aval, la confluenţa pârâului Slănic cu Trotuşul, staţiunea Băile Nastasache (Tăutu, 1934). 

În 1844 este descoperit cel de-al şaselea izvor, iar oferta balneară şi tipurile de tratament se diversifică graţie compoziţiei chimice ce diferă de la izvor la izvor (Tăutu, 1934). Odată cu trecea în domeniul public a staţiunii, sub administraţia Epitrofiei Sf. Spiridon din Iaşi, se descoperă izvorul 7, toate aceste surse hidrominerale trecând printr-o serie de analize chimice complexe realizate de farmaciştii Zotta şi Abrahamfi şi chimiştii Schnnel şi Th. Stenner în 1852. Studiile intreprinse pe baza acestor analize au scos la iveală faptul că apele de la Slănic pot fi comparate cu cele ale mai multor staţiuni europene: Vichy, Aix-la-Chapelle, Marienbad, Krahnchen (Nicoară & Buşnea, 1981).

Apele izvoarelor minerale se bucurau de o notorietate din ce în ce mai mare, însă baza materială era modestă şi degradată din punct de vedere fizic, între 1840 şi 1851 nerealizându-se din partea Epitropiei nicio lucrare de reabilitare, diversificare, modernizare (Tăutu, 1934). 

După doar câţiva zeci de ani de la descoperirea primului izvor se descoperă cel de-al optulea (numărul 1 bis), cel de-al nouălea (numărul 8), iar Epitropia Casei Sf. Spiridon din Iaşi reuşeşte ca staţiunea să devină cea mai cunoscută din întreaga ţară (Tăutu, 1934). 

Datorită compoziţiei chimice variate şi a eficacităţii terapeutice, în 1881, apele izvoarelor 1, 3, 4 obţin medalia de argint la o expoziţie internaţională de balneologie din Frankfurt, iar în 1883, aduc în vitrina Slănicului încă o medalie de aur la o expoziţie în Viena, sporind cu mult notorietatea staţiunii pe plan intern şi internaţional (Ciangă, 2007). 

Începând cu anul 1884, baza materială a staţiunii cunoaşte o îmbunătăţire fără precedent prin strămutarea locuinţelor în aval de râul Slănic şi construirea în locul acestora a unor unităţi de cazare precum hotelurile Racoviţă (180 camere), Dobru, Central, Zimbru, Puf, Cerbu (91 camere), Nemira, La Trei Fagi, Mic, vilele Gheorghiu, Codrescu, Brâdză, Stelorian, Avramescu, Scurtu, Smera, Sion, Marţian, Ruja, Petrescu, Munteanu, Anastasiu, un cazinou cu sală de teatru, de concert şi de cură, o uzină electrică proprie şi un sistem inhalator-pulverizator şi instalaţii de băi moderne, iar în centrul staţiunii se amenajează parcul central de astăzi şi o seră, urmând ca în 1895, Slănicul să fie iluminat electric (Şaabner, 1906).

Sursa: http://hotelperlaslanic.ro/istoric-slanic-moldova/istorie-slanic-moldova-5/

Ca urmare a participării la mai multe expoziţii internaţionale de balneologie, apele minerale de la Slănic obţin în 1889 la Paris, 1894 la Bucureşti şi în 1900 iarăşi în capitala Franţei, medalii de aur, trofee ce au crescut considerabil prestigiul staţiunii, fiind denumită “Perla Moldovei” (Ciangă, 2007).

În anul 1904 se descoperă şi cel de-al zecelea izvor (numărul 8 bis), până la începutul primului război mondial existând 17 izvoare şi întrebuinţându-se 10: izvorul nr. 1 (Mihail), nr. 2 (Sfânta Magdalena), nr. 3 (Sfânta Maria), nr. 4 (Sfânta Ana), nr. 5 (Sfântul Pantelimon), nr. 6 (Alecu Ghica), nr. 7 (Sfânta Aglaia), nr. 8 (Sfinţii Constantin şi Elena), nr. 9 şi nr 1 bis (Alexandru) (Şaabner,1906). 

În ceea ce priveşte capacitatea de cazare, staţiunea, înainte de primul război mondial, enumera 9 hoteluri, 13 vile şi un număr total de camere de 875 (Şaabner,1906). 

Fiind aşezată la graniţa de vest a ţării, efectele primului război mondial şi-au pus amprenta cu desăvârşire asupra bazei materiale din staţiune, hotelurile, vilele, instalaţiile balneare fiind aproape în totalitate distruse. În timpul războiului aproape toate clădirile au fost ocupate de trupele germane, pierzându-şi astfel funcţia turistică, iar la sfârşitul conflagraţiei mondiale, înainte de retragere, nemţii au incendiat orice construcţie, inclusiv izvoarele cu apă minerală (Nicoară & Buşnea, 1981). 

Perioada interbelică nu a fost una propice pentru Slănic Moldova, reconstrucţia ei având loc dupa aproximativ 10 ani de la finalul marelui război, din cauza întârzierii revirimentului economic la nivel naţional. Astfel, tocmai în anul 1927 uzina electrică proprie şi biserica sunt refăcute, iar în 1933 este reabilitat hotelul Racoviţă, Casa Administraţiei băilor cu 19 camere, Hotelul Dobru cu 14 camere, Cazinoul, se ridică hotelul Central cu trei etaje, se captează noi izvoare, se refac conductele de alimentare cu apă potabilă (Nicoară & Buşnea, 1981; Tăutu, 1934). 

O nouă perioadă de înflorire pentru Slănic Moldova începe după procesul de naţionalizare a staţiunilor balneoclimaterice din 1948, atunci când întreaga infrastructură tehnico-edilitară şi baza materială turistică cunoaşte o revigorare şi o diversificare fără precedent: se instalează conducte pentru alimentare cu apă curentă şi gaz, se construiesc noi unităţi de cazare şi se îmbunătăţeşte confortul în cadrul celorlalte, în 1964 apar hotelurile Perla şi Flora, Casa de odihnă şi tratament Dobru, pensiunea Nemira, se instalează un releu de televiziune, în centrul staţiunii este ridicat un complex alimentar şi unul meşteşugăresc, se construieşte Casa de cultură dotată cu bibliotecă şi club, Galeria de Artă, Teatrul Popular şi Universitatea Populară, se ridică un cinematograf, se amenajează diverse terenuri pentru practicarea anumitor sporturi, se modernizează sanatoriul balnear, se construieşte o policlinică medicală balneară, se modernizează sistemul de captare al izvoarelor minerale, se amenajează o mofetă, se angajează un personal medical de specialitate, toate aceste măsuri reuşind să aducă anual peste 60.000 de vizitatori, iar Slănicul să fie declarat staţiune de interes internaţional în 1974 (Nicoară & Buşnea, 1981).

Sursa: www.cartipostale.blogspot.com



 

 

Târgu Ocna

Începuturile fenomenului turistic din Târgu Ocna se leagă de descoperirea izvoarelor minerale din cadrul arealului viitoarei staţiuni Băile Nastasache, aşezată în nord-vestul actualului oraş, pe arealul Parcului Măgura, la poalele muntelui ononim, ale căror primă menţionare datează din 1846, atunci când revista „Albina românească”, anunţa deschiderea a „două fântâni de apă minerale, de curând descoperite în mahalaua Târgului Ocna”.

 Primele analize chimice asupra acestor ape s-au efectuat în 1846 de către doctorul Aga C. Vârnav şi farmacistul Pavlovici, însă abia in 1883, doctorul Samuel Konya publică analiza chimică a tuturor celor 7 izvoare.

Sursa: https://cnipttirguocna.ro/istoric-atestare-documentara/

Alte analize asupra apelor au fost efectuate în 1888 de către medicul-inspector al staţiunilor balneoclimaterice, atunci când izvoarele au fost cumpărate de primărie, spaţiul verde aferent devenind grădină publică, şi în 1894 de către chimistul V. Buţureanu de la Institutul de Chimie din Iaşi (Saabner, 1906).

După 1890, autorităţile publice locale asigură iluminatul parcului şi a construcţiilor existente, cu lămpi de ulei, construiesc un dig de aliniere a izvoarelor, iar cu această ocazie pun la punct şi sistemul de captare. După amenajările realizate, atât parcul, izvoarele minerale, cât şi cazinoul, devin centru de atracţie pentru tot mai mulţi vizitatori (Stoica, 2008, p. 75). 

În anul 1894, V. Buţureanu a realizat cea mai completă analiză a apelor minerale de până atunci, identificând mai multe elemente chimice comune în apele celor şapte izvoare, analiză ce a avut un rol hotărâtor în atribuirea localităţii Târgu Ocna statutul de stațiune balneoclimaterica (Saabner, 1906). În 1912 apar primele băi organizate (40 cabine şi 70 căzi), apa de izvor fiind încălzită cu ajutorul pietrelor de râu înfierbântate, iar în zona centrală existau trei hoteluri, din care unul, în 1900, avea 52 camere, dotări ce au transformat parcul într-un complex balneoclimateric.

Sursa: https://cnipttirguocna.ro/istoric-atestare-documentara/

În primul război mondial, stabilimentul balnear a fost distrus, dar odată cu redobândirea titlului de staţiune balneoclimaterică, s-a construit unul nou între anii 1927 -1936, care funcţiona doar în timpul verii. În aceeaşi perioadă s-au amenajat şi izvoarele cu ape minerale, iar turiştilor li se asigura cazarea în hotelurile Regal şi Parc.

După cel de-al doilea război mondial, în ceea ce priveşte baza materială turistică, staţiunea poseda un stabiliment de băi cu 14 cabine, un teren de fotbal, baschet, cinematograf (Morariu, 1955).

Climatul de salină a fost pentru prima dată valorificat turistic între 1974 şi 2005, atunci când într-una dintre mine a fost amenajată prima bază de turism a Salinei Târgu Ocna, numită Sanatoriu, unde la adâncimea de 130 metri se tratau boli precum nevroze, maladii provocate de poluare, sindromul de suprasolicitare, cele asmatiforme. În plus, pe lângă posibilitatea de tratament, turiştii aveau şansa să viziteze Muzeul Sării ale cărui exponate ofereau informaţii şi dovezi despre geneza, exploatarea şi prelucrarea sării (http://www.salina.ro/istoric.html). În anul 1966 s-au demarat lucrările pentru deschiderea minei „Trotuş” ceea ce avea să devină principalul sanatoriu din Târgu Ocna. Imediat după inaugurare (1970), încep lucrările pentru mărirea ei, în anul 1984 inaugurându-se galeria Unirea. Opt ani mai târziu, se construieşte o biserică la 240 metri sub pământ ce poarta hramul Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor, edificiu religios ce va duce la creşterea gradului de atractivitate turistică a minei (http://www.salina.ro/istoric.html). 

foto salina actuală

După 108 ani din momentul atribuirii titlului de stațiune de interes local, prin Hotarârea Guvernului nr. 1122/10 octombrie 2002, Târgu Ocna este atestată ca stațiune turistică de interes național.

Din anul 2005, mina Trotuş trece prin lucrări de modernizare din punct de vedere turistic, amenajându-se terenuri de sport (baschet, mini-fotbal, tenis de câmp, tenis de masă), spaţii de joacă pentru copii, puncte de vânzare a produselor alimentare, salon cu patru paturi şi aducându-se aparatură de specialitate pentru intervenţii de urgenţă. De asemenea, este angajat personal format dintr-un cadru medical şi un profesor de sport care întocmesc programul de tratament al turiştilor-pacienţi (http://www.tirguocna.ro/index.php/turism/60.html). Un pas important în evoluţia turismului din Târgu Ocna a avut loc în anul 2005, atunci când autorităţile publice locale au obţinut finanţare europeană pentru proiectul „Dezvoltarea infrastructurii pentru valorificarea şi promovarea potenţialului turistic al staţiuni de interes naţional Târgu Ocna, judeţul Bacău”, în cadrul căruia Parcul Măgura a trecut printr-un proces de modernizare „ce s-a concretizat în amplasarea unor bănci de şedere, în reabilitarea aleilor, în ridicarea unui centru SPA dotat cu o bază de tratament, unde se pot aplica fizioterapia, kinetoterapia, electroterapia, băi galvanice, împachetări cu parafină, dietoterapie, masaje recuperatorii, duşuri subacvatice, tratamente cu aerosoli, drenaje limfatice, în amenajarea izvoarelor minerale (îmbunătăţirea condiţiilor tehnice de exploatare, stocare şi distribuţie) şi a fost înfiinţat un centru de informare turistică” (Plan Strategic de Dezvoltare Durabilă 2007-2013 şi linii directoare 2014-2020 pentru staţiunea Târgu Ocna).

Silvoterapia

Silvoterapia este o practică terapeutică străveche și constă în a realiza diferite exerciții fizice în pădure, de la jogging și mersul pe bicicletă până la plimbări foarte scurte, odihnă și meditație la umbra arborilor.

Aerul din pădure este foarte bogat în oxigen, conținând o cantitate apreciabilă de ioni negativi de oxigen. Acești ioni de oxigen sunt precum niște compuși organici indispensabili vieții – “vitaminele aerului”. Ei stimulează toate funcțiile organismului, ajutând la menținerea tinereții printr-un proces eficient de oxigenare a creierului. De asemenea, aceste “vitamine” activează circulația sângelui, crește numărul globulelor roșii, favorizează somnul și ușurează respirația celor cu probleme pulmonare. Aerul pădurii fortifică, vitalizează, crează o stare de bună dispoziție. De această terapie se pot bucura cei suferinzi de probleme respiratorii, migrene, probleme psihice ușoare (iritare, nevroze, insomnie) etc., iar perioada optimă a unui asemenea tratament este înainte de masă și noaptea.

Alte “leacuri” pe care pădurea le produce neîncetat sunt fitoncidele, care sunt “antibioticele pădurii”. Acestea sunt niște substanțe organice volatile cu acțiune bactericidă, fungicidă, bacteriostatică și fungistatică. La majoritatea arborilor aceste substanțe antibiotice cresc treptat din primăvară, ajungând la cele mai înalte valori în lunile de vară și începutul toamnei, după care scad. Cel mai bun producător a fitoncide este pădurea de pin. Aerul din pădurile de pin și cedru este, practic, steril. Fitoncidele de pin măresc vigoarea generală a organismului, au un efect benefic excelent asupra sistemul nervos. Manifestări deosebite a proprietăților fitoncidelor se manifestă la arbori cum ar fi: anin, arțar, călin, chiparos, iasomie, magnolie, mesteacăn, plop, salcie, salcâm și stejar.

Energii mentale oferite tot de pădure

În psihoterapie, tratamentul cu ajutorul pădurii are importante efecte asupra psihicului uman. Psihoterapeuții afirmă că pădurea poate influența psihicul uman prin formele, culorile, sunetele și mirosurile care există în pădure. Astfel, copacii înalți exprimă voință și dârzenie, cei cu coroana mare și bogată exprimă măreție și putere. Arborii cu o formă neregulată exprimă multă imaginație. De asemenea, cei cu ramuri groase și puține exprimă forță, iar cei cu ramuri subțiri și numeroase – sensibilitate; ramurile sinuoase exprimă dificultate, cele orizontale – statornicie, cele verticale – dorința de afirmare, iar cele înclinate – lipsa de voință. Frunzele mari și groase exprimă forța, cele subțiri și sensibile la adierea vântului – agitație, instabilitate. Specialiștii afirmă că o pădure privită de aproape are efecte stimulatoare, iar de departe are efecte sedative.

Prin principiul rezonanței, noi putem să asimilăm de la arbori o parte din forța și farmecul lor, amplificându-ne energia subtilă necesară armonizării ființei noastre pe multiple planuri. Astfel, de exemplu, se recomandă celor triști să se plimbe prin păduri de brazi sau toamna pe alei cu arțari, când frunzele lor sunt galben-portocalii. Celor apatici să se plimbe printre plopi sau brazi, iar celor rigizi să se relaxeze pe malul apelor cu salcii plângătoare.

Aceasta metodă terapeutică este indicată în combaterea oboselii și a stresului, celor suferinzi de astm bronșic, bronșită cronică, ateroscleroză, hipertensiune arterială, nevroze, insomnie, dar și omului sănătos pentru călirea organismului.

sursa: https://silvanews.ro/minunile-naturii/silvoterapia-cum-te-ajuta-padurea-sa-fii-sanatos/